Impasse

Nu imi era clar de ce mergeam cu ei si de fapt, de ce i-am asteptat. Mersesem de atatea ori pe jos pana la metrou, nu trebuia as astept pe nimeni. Dar nu strica niciodata un pic de companie. Bine, ba da, in cazul in care ma calca pe nervi. In concluzie, imi era indiferent. Imi bagasem castile in urechi si caciula pe urechi si eram in lumea mea.
Mergeam un pic in spatele lor, si ma gandeam la ce o sa fac acasa. N-aveam nicio idee in legatura cu ce avea sa se intample.
Am ajuns la primul stop. Deobicei o luam la stanga aici. Si, asa cum eram obisnuit, m-am oprit acolo. Dar ei au continuat sa mearga motivand ca puteai sa treci si pe la urmatorul - Asa ca i-am urmat si eu, speriat, ca un om batran caruia ii arati un drum nou. Eu aveam drumul meu si pe el vroiam sa merg. Dar am pasit nehotarat pe un drum de care stiam, dar fusese neexplorat pana atunci.
In momentul acela am vazut-o pe Ea cum se intoarce. Se apropie de mine. Nu stiam exact ce vrea sa faca, asa ca mi-am dat o casca jos astfel incat sa pot auzi ce-mi spune.
Ma intreba daca sunt bine. Ea, pe mine.

-Da, normal ca sunt okay!
-Esti sigur? Vrei sa vorbim?
-...
-?

Aici chiar eram intr-un impas. Vroia sa vorbeasca cu mine. Ceva ciudat se intampla. Visam? Nu mi se parea. Sau daca visam, e un vis al naibii de bun.

-Da, okay, sa vorbim.

Ea a marit un pic pasul pentru a-i prinde pe ceilalti din urma si de a le spune ca noi ( eu si cu Ea ) mai ramanem un pic pe o banca - N-o sa uit niciodata banca aia. Dupa bine-cunoscutele rasete de parca cine stie ce am face pe banca aia in frigul ala, ei au continuat sa mearga si noi ne-am oprit.
N-aveam nicio idee ce o sa faca, dar mai ales, n-aveam nicio idee ce o sa fac eu. De mult timp nu mai vorbisem asa cu cineva. De fapt, daca imi aduc aminte bine, nu am vorbit asa cu nimeni, niciodata.
Am stat vreo doua ore jumate, daca imi amintesc bine. Dar pot sa jur ca vroiam sa nu plec niciodata de acolo. Era incredibila. Ma deschisesem cu totul fara sa-mi dau seama. Ii spusesem tot ce-mi trecuse prin cap, si fusesem eu. Nu eu in spatele unei masti. Nu, eu - EU! Sentimentele mele. Din multele intrebari si raspunsuri, imi amintesc unul -

-Tu ce muzica asculti?
-Multa... Da-mi ala-
-Tine.
-Hm... A uite, Sum 41. Ai... A, da, uite-o. Asta imi place mult
-?

Tot drumul pana acasa am ascultat melodia aia. Si mi-am dorit sa ajung si sa vorbesc cu ea din nou. Viata mea incepuse sa aibe un sens, si sa nu fie doar un ciclu fara forma. Nu mai stiu cum am dat de numarul ei, dar la scurt timp dupa ziua aceea am inceput sa vorbim mult. Foarte mult. Si sa fim noi insine unul cu celalalt. Vorbeam ca doi prieteni, fara niciun fel de inhibitii.
Primul "Te iubesc" a venit, normal, de la mine. Dar nici el n-a fost simplu, asa cum imi imaginez ca se intampla deobicei.

-2...
-Te iubesc!